Între porumbeii decorativi, un loc aparte îl ocupa asa-numitii „Tobosari”. Pe lânga penajul elegant, sunetele inconfundabile ale exemplarelor acestei rase îi face extrem de apreciati.

Origine si comportament

Originea rasei cunoscute sub denumirea Tobosar este prea putin cunoscuta. Cea mai timpurie mentiune documentara apare într-o lucrare scrisa de Aldrovandi, în 1603. Mentionarile ulterioare nu sunt putine, dar, din pacate, descrierile si referirile la originea acestor porumbei difera si chiar se contrazic.

În cele mai timpurii relatari se afirma ca porumbeii Tobosari provin din Egipt si din Asia. Se stie ca Tobosarii de Buhara au jucat un rol important în formarea raselor moderne de Tobosari, însa rasa moderna pare sa-si fi pierdut vocea originala, descrisa în amanunt în multe lucrari de columbofilie.

Rasele asiatice cu caracteristici tipice de Tobosari au fost importate înca din secolul al XVII-lea în Rusia, Italia, Franta si Germania. În special germanii au importat masiv astfel de exemplare si s-au ocupat îndeaproape de selectia lor, obtinând diverse varietati de „Tobosari Germani”.

Caracteristica definitorie a acestor porumbei este vocea lor deosebita de a altor rase. În tarile de pe continentul european, rezonanta vocii lor este asemuita cu duruitul unor tobe, de unde si denumirea de Tobosari. În tarile anglo-saxone, sunt numiti trâmbitasi pentru ca vocea lor este asemanata cu sunetul trâmbitei. Alta caracteristica a rasei este penajul care acopera degetele si care da o aparenta maiestuoasa acestor rase de porumbei. „Sunt porumbei foarte blânzi, putin mai marisori decât alte rase. Penajul lor deosebit nu îi ajuta sa fie prea buni zburatori. De obicei, zboara pâna pe casa, acolo îsi fac toaleta si se întorc în adapost. Trebuie supravegheati cu atentie, pentru ca se apara greu de pradatori. Întretinerea lor nu difera foarte mult de a altor porumbei, cu exceptia faptului ca adapostul trebuie presarat cu paie sau talas, pentru ca penajul de pe degete sa nu se deterioreze. Sunt porumbei foarte curati. Cea mai mare parte din timp si-o petrec facându-si toaleta. Un porumbel cu penele murdare este bolnav si nu se mai poate îngriji. Sunt niste parinti exceptionali. Îsi hranesc puii, timp de sapte zile, cu un laptisor pe care-l regurgiteaza, apoi cu bucati din ce în ce mai consistente. Îsi învata puii, cu multa rabdare, sa coboare si sa urce în cuib, le arata de unde sa bea apa si de unde sa manânce. Multi oameni ar avea ce învata de la porumbei”, a precizat crescatorul maramuresean Gyula Komives.

Atentie la oua!

O problema a rasei este înmultirea. Din cauza penajului de pe degete, în timp ce se face schimbul la clocit, Tobosarii îsi scot involuntar ouale din cuibar. Pentru a evita acest fapt se taie penele de la picioarele perechii clocitoare. Alta varianta e gasirea unei perechi de parinti adoptivi, din rase care nu prezinta acest risc. Dar cea mai sigura (si mai costisitoare) metoda este incubatorul.